„Mama” este
un cuvânt universal ce o descrie pe femeia care ne oferă cea mai multă dragoste
atunci când noi ne aflăm în cea mai vulnerabilă stare. Deşi în multe limbi
cuvântul capătă altă formă atunci când este folosit în cadru formal, într-un
mediu informal el este cel mai adesea întâlnit sub forma de „mama”.
Totuşi, de
ce spunem „mama” şi cum de cuvântul este rostit atât de repede de copii?
Specialiştii susţin că există două motive: gurile leneşe ale copiilor şi sânii.
Studiul
realizat asupra cuvintelor „mama” şi „tata” ca termeni universali a fost
realizat de lingvistul rus Roman Jakobson. El a explicat că cea mai simplă
vocalizare este cea produsă prin rostirea vocalelor cu gura deschisă. Bebeluşii
pot scoate astfel de sunete încă din prima zi, iar apoi, pe măsură ce
experimentează realizarea altor sunete, ei încep să testeze unele dintre cele
mai simple consoane.
De obicei,
bebeluşii încep să folosească sunete pe care le pot face cu gura închiză sau „consoanele
labiale” precum „m”, „p” „b”. Astfel, ei se concentrează pentru a crea noul
sunet „mmmmm”, pentru ca apoi să se relaxeze deschizând gura şi eliberând
sunetul „ah”. Ca urmare a tendinţei de vorbire a bebeluşilor de a repeta
sunetele produse de ei, apar sunetele „ma-ma”, „pa-pa”, „ta-ta”, „ba-ba” etc.
Dar de ce
gravitează copiii în jurul consoanei „m”? Din cauza sânilor. Sunetul „m” este
cel mai uşor de produs de bebeluşi atunci când sug lapte de la mama şi simt
plăcerea gustului. Chiar şi la maturitate, oamenii au tendinţa de a asocia
„mmm” cu ceva bun sau gustos.
Lucrarea lui
Jakobson sugerează că bebeluşul nu are idee că pe cea care îl îngrijeşte o
cheamă „mama”. Pentru el, „mama” nu înseamnă „te iubesc, femeie-înger, cea care
îşi sacrifică somnul şi cariera pentru mine”, ci doar „mâncare”.
Aşadar,
atunci când un copil îi spune tatălui său „mama” şi devine nerăbdător realizând
că acesta nu se transformă în „mama”, el nu cere neapărat prezenţa mamei.
Copilul îşi dă seama că nu are de-a face cu „furnizorul de hrană numărul 1”,
motiv pentru care aşteaptă ca acesta sau înlocuitorul său din latex (biberonul)
să îşi facă apariţia cât se poate de repede.
În ceea ce
priveşte cuvântul „tata” sau „dada”, putem presupune că acelaşi model de
discurs se dezvoltă şi este rearanjat prin îndrumarea părinţilor. Astfel,
bebeluşul învaţă repede că dacă spune „ta-ta” va primi totuşi mâncare, chiar
dacă nu direct de la sân.
Părinţii
încurajează discursul copilului şi îl ajută pe acesta să îşi rafineze
inflexiunile. Astfel, „mama” şi „tata” încep să reprezinte chiar persoanele din
viaţa copilului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu